Rugaciunea celui ce-L cauta pe Dumnezeu
Acum insa, biet muritor, paraseste-ti, pentru un timp, treburile si lasa-ti, o clipa gandurile cele neodihnite. Indeparteaza grijile care te apasã si uita de trudnicele tale ocupatii. Ocupa-te, un pic, de Dumnezeu si odihneste-te in El. Intra in chilia duhului tau, alungand din ea totul in afara de Dumnezeu si de ceea ce te-ar putea ajuta sa-L cauti; si dupa ce ai inchis usa, cauta-L!
Si vorbeste acum, o, inima a mea, vorbeste cu fiinta ta intreaga catre Domnul: «Chipul Tau Il caut, Dumnezeule, caut chipul Tau» (Psalmul 26, 8) De aceea, Doamne, Dumnezeul meu, da inimii mele invatatura unde si cum trebuie sa Te caute, unde si cum sa Te gaseasca. Daca nu esti aici, Doamne, unde oare sa Te regasesc? Iar daca esti peste tot, cum de nu Te vad ca pe o Prezenta? Locuiesti, fireste, intr-o lumina de neatins. Dar lumina aceasta unde este si cum sa ajung pana la ea? Cine ma va calauzi si ma va aduce inlauntrul ei, acolo unde sa Te pot vedea? Sub ce infatisari, sub ce chip Te voi cauta? Nu Te-am vazut niciodata, Doamne, Dumnezeul meu, si nu stiu Fata Ta. Ce va face atunci, Doamne prea-inalte, ce va face acest surghiunit care sunt; surghiunit in imediata Ta apropiere? Ce va face slujitorul Tau, ars de iubirea Ta si alungat departe de Fata Ta? El doreste atat de mult sa Te vada, iar chipul Tau e atat de indepartat! El vrea sa se apropie de Tine, iar lacasul Tau e de neatins! Vrea sa Te gaseasca si nu stie unde esti. Vrea sa Te caute si nu stie cum arati. Doamne, Tu esti Dumnezeul si stapanul meu, dar nu Te-am vazut niciodata. Tu m-ai facut; toate ale mele, Tu mi le-ai dat – iar eu inca nu Te cunosc! Am fost facut pentru a Te vedea si iata ca n-am implinit inca lucrul pentru care am fost facut. Nenorocita soarta i-a fost data omului, sa piarda tocmai lucrul pentru care a fost facut. O, aspra si nemiloasa cadere! Vai! Ce am pierdut si ce am gasit? Ce a pierit si ce a ramas? A pierit fericirea pentru care am fost fãcuti si a ramas chinul pentru care n-am fost fãcuti. S-a departat de noi ceea ce, lipsind, ne nefericeste si a ramas ceea ce nu ne poate face decat vrednici de mila. Candva, omul manca aceeasi paine cu ingerii si inca ii e foame de painea aceea; acum insa el mananca din painea durerii de care, atunci, nu stia. Vai! Doliu fara margini al oamenilor, intristare a tuturor fiilor lui Adam, cel care era satul, in vreme ce noi gemem infometati. El traia in indestulare si noi cersim. El era avut intru bucurie si a parasit in chip jalnic ceea ce avea; iar noi, noi traim in nenoroc si intr-o zadarnica dorinta. (…)
Priveste-ne, Doamne! Asculta-ne, lamureste-ne, arata-Te noua! Da-ni-Te noua, intru fericirea noastra, Tu, fara de care suntem atat de nefericiti! Ai mila de incercarile noastre si de stradaniile noastre catre Tine, caci fara de Tine nu putem nimica. Tu ne chemi, dar ajuta-ne! Te rog, Doamne, fa ca nadejdea sa nu se imputineze, ci sa traiesc din ea. Te rog, Doamne: inima mea s-a amarat de atata suferinta; indulceste-o cu mangaierea Ta. Te rog, Doamne; foamea m-a impins sa incep a Te canta; nu ma lasa flamand; m-am apropiat infometat, nu ma alunga nesatul. Sarac, am venit catre Cel bogat; nenorocit, am venit catre Cel plin de milostenie. Nu ma lasa sa plec pustiit si incarcat de dispretul Tau. Si daca suspin inainte de a fi mancat, da-mi macar sa mananc dupa ce voi fi suspinat. (…) Usureaza-ma! Descarca-ma de povara, pentru ca abisul ei sa nu-si inchida gura asupra mea. Ingaduie-mi sa vad lumina Ta, fie si de departe, fie si din fundul prapastiei! Invata-ma sa Te caut; arata-Te celui care Te cauta, caci nu Te pot cauta, daca nu ma inveti, nici nu Te pot gasi, daca nu Te arati. Fa astfel incat sa Te caut dorindu-Te, sa Te doresc cautandu-Te, sa Te gasesc iubindu-Te si sa Te iubesc gasindu-Te!
( Anselm de Canterbury )