Duminica Ortodoxiei – ziua numelui Bisericii si a credintei noastre

 

 Duminica Ortodoxiei este ziua numelui Bisericii şi a credinţei noastre. Restabilirea cultului Sfintelor Icoane a fost cea mai mare minune a credinţei noastre ortodoxe, după cum arată Stihira Utreniei: „Astăzi s-a arătat zi plină de bucurie şi de veselie, ca luminează lumina dogmelor celor prea adevărate şi străluceşte Biserica lui Hristos, împodobindu-se acum cu înălţarea Sfintelor Icoane şi cu strălucirile chipurilor şi se face credincioşilor unire de Dumnezeu dăruită”.

 

In primele veacuri creştine, Sfintele icoane – fie ale Mântuitorului, fie ale Maicii Domnului, fie aie Sfinţilor Apostoli – erau pictate, cinstite şi mărturisite. Erau un spaţiu haric de întâlnire cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi. Indoiala a început odată cu apariţia ereziilor sau învăţăturilor de credinţă greşite izvodite de cei care nu puteau înţelege întruparea Mântuitorului (gnosticii) sau nu puteau înţelege umanitatea şi nici dumnezeirea lui Iisus Hristos, exagerând sau diminuând afirmarea uneia dintre cele două firi (arienii, macedonienii, maniheii). Pe fondul acestor nepriceperi, ereticii, schismaticii şi cei de o rătăcire cu ei au atacat cultul Sfintelor Icoane, dezmembrând şi creând dispute între Bisericile din Răsărit aproape trei sute de ani. Apărătorii Sfintelor Icoane au fundamentat cinstirea lor şi temeinicia iconografiei creştine pe faptul întrupării Cuvântului: icoanele, la fel ca şi Scriptura, sunt expresii ale inexprimabilului, sau cum spune Sfântul Apostol Pavel prin sintagma „acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15); şi aceasta datorită revelaţiei lui Dumnezeu, care s-a împlinit în întruparea Fiului: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”, spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (1, 14). Sau cum glăsuieşte Condacul praznicului: „Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupându-Se, şi chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îi închipuim cu fapta şi cu cuvântul” (Triod, p. 183). Intruparea Mântuitorului L-a făcut să fie văzut şi atins de oameni, dar şi descris în cuvinte şi în culori de cei care au încercat să I redea chipul după mărturiile care s-au păstrat in Sfânta Tradiţie – memoria vie a Bisericii.

Primele icoane reprezentându-L pe Iisus ca fiind Păstorul cel Bun apar încă din perioada în care creştinii celebrau Sfânta Liturghie în catacombe, din cauza persecuţiilor. Totuşi, s-ar putea întreba unii: Icoanele nu sunt idolii interzişi de Dumnezeu în cea de-a doua poruncă (Ieşire 20, 4; Deuteronom 5, 8), cum erau chipurile cioplite în lemn ale evreilor, înaintea cărora cădeau şi li se închinau, zicând: „Tu eşti dumnezeul meu, izbaveşte-mă” (Isaia 44,17)? In legătură cu această întrebare trebuie să spunem că icoana redă o realitate istorică, o realitate verificabilă din punct de vedere istoric, aşa cum este întruparea Domnului, Răstignirea, Moartea şi învierea Sa, Naşterea Sa din Sfânta Fecioară, viaţa de sfinţenie a celor carp au crezut în El şi L-au mărturisit, uneori chiar cu preţul vieţii Idolul – cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – este rodul închipuirii şi al imaginaţiei: idolii redau nu o lume reală, ci una virtuală.

Nici Dumnezeu nu a fost împotriva icoanelor: ba chiar i-a poruncit lui Moise: „Să faci doi heruvimi de aur (…) Intre cei doi heruvimi Mă voi descoperi ţie şi-ţi voi grăi de toate, câte am poruncit prin tine fiilor lui Israel” (Ieşirea 25, 18-22). Aşa se face că pe perdeaua care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor erau făcute, potrivit poruncii, chipuri de heruvimi, ţesute cu multă iscusinţă (Ieşirea 26, 31-36). Dumnezeu S-a arătat apoi în chipuri văzute. Deci icoanele au cores pondent în realitatea teofaniilor relatate de Sfânta Scriptură. Având corespondent în realitatea verificabilă şi nu în imaginaţia unora, ele sunt, atunci cand vrea Dumnezeu, făcătoare de minuni sau izvorătoare de mir, pe când idolii sunt alcătuiri fictive, inexistente.

Inţeleptul Solomon s-a conformat acelorasi porunci la zidirea templului: „Pe toţi peretii templului, de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafara, a făcut chipuri săpate de hervimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite” (III Reg 6, 29) Inaintea acestor chipuri, iudeii aduceau „arderei de tot si jertfe de impacare” (III „Regi 3, 15) se inchinau si preamareau pe Dumnezeu în cântări (psalmi 137, 2) tamaiau şi ardeau miresme (Ieşirea 30 1-8)si aprindeau candele (Ieşirea 27. 20-21). Oamenii fiind „din neamul lui Dumnezeu” (Fapte 17, 28), „prin firea lor doresc frumosul”, spune Sfântul Vasile cel Mare. Probabil că de aceea psalmistul David „dorea ca să locuiască în casa Domnului în toate zilele vieţii” lui (Psalmi 26, 7-8). Şi Mântuitorul, însoţit adesea de Apostoli şi ucenici, s-a rugat în Templul din Ierusalim, dar nu a considerat aceste „chipuri” a fi idoli, desfiinţându-le, aşa cum a desfiinţat legea talionului, jertfele de animale ş.a., deoarece „toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Domnul…” (I Paralipomena 28, 19). Dacă pe unele Iisus le-a desfiinţat pentru că ţineau de trecutul poporului ales, cu aceste chipuri ale celor cereşti a procedai cu totul altfel. Şi aceasta pentru că ele ţineau de cele viitoare. Oare nu El a spus că îngerii vor anunţa sfârşitul lumii şi Judecata? Dar nu tot Îngerii au anunţat şi învierea Sa şi I-au însoţit înălţarea Sa la cer? Aşadar, cinstirea Sfintelor Icoane ţine de perspectiva eshatologică pe care a adus-o lumii Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Sfântul Teodor Studitul spune că şi „cel desăvârşit are nevoie de chip, de icoană, aşa cum are nevoie de carte pentru Evanghelie”. In Faptele Apostolilor se spune că până şi umbra lui Petru vindeca pe cei bolnavi şi alunga duhurile necurate (Fapte 5,15-16). Când Sfântul Apostol Pavel a spus celor din Areopag că „nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de gândirea omului” (Fapte 17, 29), nu s-a referit la icoană, ci a vrut să le arate atenienilor că Dumnezeu este imaterial. Fiind imaterial, „nimeni nu L-a văzut”, spune Scriptura, ci doar numai „Fiul cel Unul- Născut, … Acela L-a făcut cunoscut” (loan 1. 18). Prin întruparea lui Hristos (loan 1, 14), „Care este strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui” (Evrei L 3 ), L-am cunoscut pe Tatăl; ba chiar întreaga Sfânta Treime, din moment ce „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).

Hristos însuşi a spus: „Cel Care Mă vede pe Mine, vede pe Cel Care M-a trimis pe Mine” (loan 12, 45). Deci, spune Paul Evdokimov: „chipul lui Hristos este faţa omenească al lui Dumnezeu Tatăl, iar chipul luminos al lui Dumnezeu întors spre oameni este cel al lui Hristos” (Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 19).

Misterul icoanei este o revelaţie care se adresează numai omului credincios, omului „hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Timotei 4, 6), aşa cum s-a adresat Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic (787), ţinut la Niceea, pe vremea împărătesei Irina, dar şi celor de la Constantinopol (843), pe vremea împărătesei Teodora a Bizanţului şi a patriarhului Metodie, care au încercat să pună stavilă „martiriului icoanei”. Ce bine ar fi daca glasul Sfinţilor Părinţi s-ar face auzit ereziarhilor, dar mai ales iconoclaştilor moderni şi contemporani, iăcându-i să înţeleagă că noi nu ne-am închinat şi nu ne închinam la icoane, ci în faţa icoanelor; nu adorăm, supraeinstim sau cinstim materia din care sunt făcute (chipul are numai numele originalului, dar nu si natura sa, spun Părinţii Sinodului al VII-lea Ecumenic), ci pe fiinţele reprezentate pe ele: pe Dumnezeu – Căruia I se cuvine adorare; pe Maica Domnului – care este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii” şi căreia i se cuvine supracinstire, pe sfinţii îngeri şi pe toţi sfinţii, „prietenii lui Dumnezeu” (Luca 12, 4), cărora li se cuvine cinstire. Astfel, icoana ne trimite la viziunea Apocalipsei: „Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel Întâi-Născut din morţi şi Domnul împăraţilor pământului. (…) Iată, El vine cu norii şi orice ochi îl va vedea şi-L vor vedea şi cei care L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului” (Apocalipsa 1, 5 şi 7).

+ Calinic Botosaneanul
Triodul- Golgota pocaintei, Editura Doxologia


Nota:
1 Duminica Ortodoxiei, proclamată pe 11 martie 843, reprezintă încununarea efortului Sinoadelor Ecumenice de limpezire a exprimărilor dreptei credinţe şi de condamnare a tuturor învăţăturilor ereziarhilor şi iconoclaştilor din primele opt secole. Acum sâ nu se creadă că în Duminica Ortodoxiei ne-am numit pentru prima dată ortodocşi Nicidecum! Biserica, de la început, se numea „Biserica lui Dumnezeu” (Fapte 20, 28), expresie care – de altfel – a fost păstrată de Părinţii Apostolici şi de urmaşii lor, între care Tertulian (160-240), Origen (185-249) şi Ciprian al Cartaginei (sec. al III-lea). Numai că, în timp, cerinţele confesionale au determinat precizarea că „mărirea”, „doxa” lui Dumnezeu, prezentat,” in Sfintele Evanghelii de Mântuitorul lisus Hristos, trebuia ţinuta şi urmată „drept”, adică, am spune noi, cu acribie sau scumpă tate, ca sa folosim expresia părinţilor duhovniceşti, dar şi a Sfântului Apostol Pavel (Galateni 2, 14 şi II Timotei 2, 15), folosind în acest sens cuvântul grecesc „orthos”. Exemplul paulin este urmat de Sfântul Iustin Martirul (cca 100-165), care susţine combinaţia celor două cuvinte „orthos” şi „doxa” în „ortodox”; Clement Alexandrinul cca 215; foloseşte verbul orthodoxaxin – „a preamări corect”, iar Origen elaborează substantivul „ortodoxia”, care se traduce „dreaptă credinţă” sau „dreaptă mărire”. Termenul a fost utilizat de Sfintii Păruiţi la toate Sinoadele Ecumenice, numite pe bună dreptate „sinoadele ortodocşilor”, iar participanţii numiţi din nou, pe bună dreptate, „stâlpii Ortodoxiei”. Insă, înţelesul duhovnicesc ai Ortodoxiei ni-l lămureşte însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, în marea Sa Cuvântare de despărţire, când a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa’’(loan 14, 6), Ortodoxia nu este o teologie astractă, ci ea este învăţătura lui Hristos. (M. Sesan, despre Ortodoxie si catolicitate, in Ortodoxia, anul XIII 1961, nr2)